Energy Report

Resursele Inseamna Putere

Tue08302016

Last updateWed, 17 Aug 2016 9am

Romana English
Back Home Stiri pline de energie Stirile Pline de Energie Batalia pe Resurse Trăiască proprietatea de stat asupra resurselor subsolului! Trăiască puterea Guvernului de a expropria discreționar pe oricine în numele „interesului național”!

Trăiască proprietatea de stat asupra resurselor subsolului! Trăiască puterea Guvernului de a expropria discreționar pe oricine în numele „interesului național”!

Rosia Montana protest

„Stop sistemului capitalist!” și „Jos capitalismul!” se putea citi pe două dintre pancartele purtate de participanții la mitingul și marșul de ieri împotriva redeschiderii exploatării miniere de la Roșia Montană. Problema e că, dacă am fi trăit realmente în capitalism, sunt mari șanse ca cei de la Gabriel Resources, care controlează Roșia Montană Gold Corporation (RMGC), să fi renunțat deja demult la proiect sau chiar să nu-l fi demarat niciodată. Din fericire, pe o altă pancartă scria „Stop fascismului corporatist!” – o caracterizare corectă a situației în care ne aflăm. Nu e sigur însă câți dintre protestatari înțelegeau diferența.

Asta pentru că nu trăim în capitalism (dacă ținem la proprietatea termenilor – sau și asta e un moft și o convenție volatilă?), iar asta se vede cu ochiul liber începând cu Constituția:

„Statul trebuie să asigure (...) exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național”.

„Bogățiile de interes public ale subsolului, (...) resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.

„Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (...)”.

„ (...) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”.

Capitalism?

Cum stăm din punct de vedere instituțional

Pe scurt: resursele minerale ale subsolului sunt proprietate de stat, indiferent sub terenurile cui se află. Dacă statul decide (pe bază de calcule „tehnocrate”, ideologie, lobby, influență politică, șpagă sau toate la un loc - nu contează) că un anumit proiect de exploatare a lor, public sau privat, e de „interes general”, compania care vrea să exploateze resursele se va apuca de treabă pe proprietatea ta împotriva voinței tale.

Mai mult, legislația românească nu impune câtuși de puțin punerea în dezbatere publică a acordurilor de concesiune pentru perimetre cu resurse minerale, înainte de semnarea și parafarea lor. De fapt, Guvernul nu doar că are dreptul să clasifice orice fel de informații legate de aceste concesiuni, ci are chiar obligația de a o face, potrivit legislației în vigoare.

„Referendumurile” locale organizate de RMGC în localitățile din regiune direct afectate de proiect, chiar dacă au fost pe bune și indiferent de rezultatul lor, nu au avut nici un fel de valoare juridică. Au rămas un simplu exercițiu de imagine și PR, pentru că decizia privind aprobarea sau respingerea proiectelor miniere se ia exclusiv la centru, iar RMGC știa foarte bine acest lucru.

De asemenea, autoritățile responsabile cu protecția mediului, oricât de bine intenționate și de profesioniste în teorie (teorie nesusținută de nimic, dimpotrivă, dar de dragul discuției să le acordăm prezumpția de bună-credință și competență), sunt sensibile, bineînțeles, la direcția politică generală dictată de sus. Iar când direcția nu e clară, au soluția amânării la nesfârșit, cel mai bun exemplu în acest sens fiind chiar Roșia Montană. Asta până când respectiva direcție devine clară, așa cum este cazul acum.

Un sondaj de opinie apărut ca prin minune exact ieri, în ziua protestului, arăta că 68% dintre români susțin proiectul Roșia Montană. Iar astăzi, nu cu mult timp în urmă, președintele Traian Băsescu a declarat că el este în continuare un susţinător al mineritului, că promovarea prin lege a exploatării de la Roşia Montană este o dovadă de "laşitate" a Guvernului, că trebuie deschis un dialog cu societatea pe tema proiectului exploatării de la Roşia Montană și că el nu exclude posibilitatea de a convoca un referendum naţional pe această temă, simultan cu alegerile pentru Parlamentul European din 2014.

Iată în sfârșit tema de scos românii la vot în 2014, vânată cu disperare de tot spectrul politic. Iată și banii pentru campania electorală. O singură întrebare: de ce și cu ce drept ar trebui să decidă „națiunea” în această chestiune?

Un scenariu alternativ: o lume de proprietari

Autorul acestor rânduri a fost de două ori la Roșia Montană, în 2006 și 2011, și a ascultat argumentele științifice, de mediu, instituționale și economice ale ambelor părți. Evident, și-a format o opinie. Opinie care nu contează. Nu sunt mulți cei a căror opinie ar trebui să conteze în acest caz. În nici un caz nu ar trebui să conteze opinia „poporului” chemat de Băsescu la referendum.

Să ne imaginăm situația instituțională în care toate terenurile (nota bene, cu toate resursele de subsol) și imobilele din zona-țintă a proiectului minier, dar și din împrejurimile care ar putea fi afectate de acesta, s-ar afla în proprietate privată. Exercițiu care n-ar trebui să fie dificil: vorbim de o regiune unde colectivizarea comunistă s-a făcut extrem de puțin sau deloc. Mai mult, nu ar exista legi și instituții care să poată decide exproprieri și moduri de utilizare a proprietăților peste capul proprietarilor, în „interes public”. Ceva care ar semăna cu capitalismul, prin părțile esențiale.

Ce ar însemna asta? În primul rând că o companie interesată în exploatarea minereurilor din zonă ar trebui să negocieze parte în parte cu fiecare proprietar din aria vizată de proiect, pentru că, pentru a fi viabilă economic, exploatarea cu pricina ar trebui să aibă la dispoziție respectivele terenuri în mod comasat.

Cum ar acționa proprietarii? Mulți vor fi tentați să creadă că, mânați de „lăcomie” și de „mirajul banului”, ignoranți și/sau nepăsători cu privire la riscuri, toți se vor grăbi să-și concesioneze sau vândă proprietățile companiei miniere. Ce e sigur e că toți vor lua foarte în serios propunerile companiei și vor examina costurile și beneficiile. Iar pentru cei obsedați de nivelul mic al redevențelor încasate de statul român, o veste bună: nici un proprietar suveran nu se va mulțumi cu 6%. În Statele Unite, pentru exploatările de gaze de șist de pe terenuri private, redevențele încasate de proprietari sunt cel puțin duble.

Comunități, nu proprietari atomizați

S-ar scăpa din vedere un lucru. Niște comunități de proprietari de terenuri, clădiri, păduri etc au mult mai multă forță economică și de negociere decât actualii locuitori din zona vizată de proiectul minier, care, ca să folosim retorica (destul de lipsită de respect a oponenților socialiști ai proiectului) au fost „cumpărați” de RMGC cu niște „salarii de mizerie”.

Este logic să ne imaginăm că, având la dispoziție mult mai mult capital, sub formă de proprietăți, decât au în prezent, locuitorii, suverani în decizia lor, ar fi mult mai exigenți pe toate planurile cu compania care ar vrea să exploateze aur pe terenurile lor. Asta pentru că ar trăi mult mai bine decât o fac în prezent, printre altele de pe urma activităților economice desfășurate pe proprietățile respective. Din care și-ar permite, poate, să investească și în infrastructura de transport a zonei, una din marile probleme care au blocat dezvoltarea turismului. Un simplu exemplu.

În aceste condiții, proprietarii și-ar permite să ia în calcul mult mai mulți factori în afară de banii din redevențe atunci când ar lua decizia de a permite sau nu RMGC să demareze proiectul. Și, deși fiecare ar rămâne stăpân pe decizia sa, ar fi de așteptat să aibă loc consultări comunitare, ca formă de democrație directă, pentru punerea în balanță a plusurilor și a minusurilor fiecărei opțiuni.

Merită banii din redevențe asumarea riscurilor (mari) presupuse de acceptarea proiectului? Merită să acceptăm transformarea radicală a peisajului? Merită să renunțăm la activitățile noastre aflate în derulare, „tradiționale” sau nu? Merită să riscăm procese și despăgubiri cu oameni din alte zone care ar putea fi afectați de proiect, inclusiv din Ungaria, de exemplu? Într-un cuvânt, merită să ne dăm viețile peste cap pentru o promisiune de îmbogățire? Poate că da, poate că nu, nu se știe – întrebările de mai sus nu sunt retorice, cu răspuns conținut apriori în ele. Decizia aparține proprietarilor.

Garanții reale și condiții dure

Evident, vor fi dispute pro și contra, uneori dure, s-ar ajunge poate la conflicte, iar compania direct interesată nu se va da nici în acest caz în lături de la a încerca să influențeze deznondămâmtul, prin toate mijloacele (destule) pe care le-ar avea la dispoziție. Nu va fi perfect, nu va curge lapte și miere, vor persista o sumedenie de probleme și cel mai probabil vor apărea și unele noi.

Tot pe cale logică, însă, ne putem imagina că, dat fiind dimensiunile riscurilor presupuse de demararea exploatării aurifere, locuitorii proprietari ai zonei vor dori să pună condiții foarte stricte și dure companiei miniere, privind protecția mediului și nu numai, în caz că ar decide să dea OK proiectului.

Mai mult, vor dori garanții reale pentru orice fel de prejudicii ar putea apărea. Nu din vorbe, ci cu bani adevărați, depuși în bancă înainte de demararea efectivă a proiectului, sub formă de gaj, și păstrați acolo până la finalizarea exploatării și ecologizarea post-exploatare a zonei.

Să recapitulăm: redevențe mari, condiții dure de respectat, garanții financiare foarte mari. Toate acestea ar spori foarte mult costurile de realizare ale proiectului, comparativ cu estimările inițiale ale investitorilor, de dinainte de a negocia cu proprietarii.

În acest moment ar interveni calculul economic al companiei de exploatare: mai poate fi profitabil proiectul în aceste condiții? Este rațional să ne asumăm riscul de a ieși în pierdere, eventual de a plăti despăgubiri uriașe? Poate că da, poate că nu – nu se știe. Poate avem informații că vine hiperinflația mondială, iar prețul aurului va exploda. Dar poate că nu avem suficienți bani de investiții pentru a respecta toate pretențiile proprietarilor.

Iar compania ar putea concluziona și spune proprietarilor: OK, acceptăm toate condițiile voastre, dar în acest caz marja de profit a proiectului scade substanțial și nu vă putem oferi decât o redevență mult mai mică decât cea solicitată de voi. Caz în care mingea deciziei ar reveni în terenul comunității de proprietari: în acest caz, mai merită deranjul?

Ipocrizia căinării disprețuitoare a „rednecilor”

Mi se va reproșa că analizez o situație fictivă în timp ce e nevoie de soluții reale la probleme reale. Corect. Dar nu există soluții reale în actuala arhitectură instituțională. Pot exista compromisuri, „rele” mai mici (dar cine poate să decidă pe termen lung care e răul mai mic?), nu și soluții.

Marea problemă este că cei mai mulți dintre cei care se opun și protestează la adresa proiectului de la Roșia Montană sunt convinși că elementele esențiale ale actualei arhitecturi instituționale (și în primul rând proprietatea de stat asupra resurselor subsolului și concentrarea la centru a deciziei de a aproba sau nu un proiect minier) sunt bune și firești și că problemele sunt de detaliu. Că dreptul de proprietate privată e un moft și o ficțiune convențională, spre deosebire de interesul public și național.

Și mai ales că locuitorii din zonele vizate, singurii care ar trebui să decidă, nu au nici dreptul și nici calificarea necesară pentru a o face. Pentru că nu sunt competenți, pentru că sunt inculți, pentru că sunt săraci și pentru că sunt lacomi. Pentru că la o adică n-ar da doi bani pe decretele UNESCO. Pentru că – își imaginează acești critici, în timp ce îi căinează pe localnici că au ajuns sclavi la RMGC – acești „redneci” de la țară, perfecți pentru a da autenticitate unui peisaj turistic, nu au acces la „valori înalte”.

Pentru că, la o adică, dacă locația unde se desfășoară FânFest ar fi pe proprietate privată, proprietarul ar putea să spună pur și simplu „nu”. Ca și cum acum ar fi mai bine, când cele care obstrucționează organizarea festivalului pe domeniul public sunt autoritățile locale.

Pe scurt: e bine că se protestează. Nu e bine că cei care protestează vor nu înlăturarea cauzelor pentru care s-a ajuns aici, ci accentuarea lor.

Cum stăm cu proprietatea la Roșia Montană

Într-o prezentare recentă, din iunie anul acesta, proprietarii RMGC, Gabriel Resources, afirmă că au reușit, până la acea dată, să obțină acces la 60% din suprafața totală de teren necesară începerii lucrărilor de construcție la proiectul minier, de 1.257 de hectare. Controlează, deci, 757 de hectare și mai au de pus mâna pe 500 de hectare.

Extrem de important: din acestea, 304 hectare (61%) aparțin unor proprietari privați, inclusiv 155 de gospodării care, potrivit planurilor canadienilor, ar trebui relocate pentru a face loc proiectului minier. Restul de 304 hectare sunt în proprietate publică.

„S-au inițiat negocieri cu cu diferitele instituții care dețin acele proprietăți, pentru preluarea acestor terenuri și imobile, și este de așteptat ca acest proces să se finalizeze după emiterea acordului de mediu”, se afirmă în ultimul raport trimestrial al Gabriel Resources. Fără îndoială că firma nu va întâmpina nici un fel de dificultăți în a obține acces la respectivele proprietăți de stat.

Cei de la RMGC aveau un program de achiziție de locuințe proprietate privată aflate în aria de interes a proiectului minier, program care a fost suspendat în februarie 2008, ca urmare a întreruperii procesului de evaluare a impactului asupra mediului al proiectului. 125 de familii au ales să se mute în cartierul Recea din Alba Iulia, construit de RMGC.

Printre proprietarii terenurilor și imobilelor pe care RMGC mai trebuie să le achiziționeze în prezent se numără și cei care, din diferite motive, au refuzat din capul locului ambele opțiuni prezentate de companie: despăgubire cash sau relocare.

Până nu demult, refuzul lor de a pleca reprezenta o piedică insurmontabilă în calea companiei canadiene și, de altfel, unul dintre motivele organizării „referendumurilor” menționate mai sus, pentru a se forța mâna recalcitranților. Dar statul a avut grijă să se ocupe și de asta – perfect transpartinic.

„Coabitarea” în „interes național”, împotriva dreptului de proprietate

O scurtă călătorie înapoi în timp, în 2010, pe vremea guvernului Boc. Sub pretextul că încăpățânarea și lăcomia unor proprietari împiedică statul și pe clienții săi asfaltangii să facă „mii de kilometri de autostradă”, Guvernul inițiază și Parlamentul votează o lege prin care procedurile de expropriere pentru proiecte de interes național sunt ușurate și accelerate.

Mai precis, Legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, stipulează că decizia de expropriere în cazul transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului îşi produce efectele şi dacă nu se ajunge la o înţelegere privind valoarea despăgubirii, atunci când e vorba de obiective de interes național, județean sau local.

Astfel, potrivit legii, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanţei judecătoreşti în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, însă fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii. Exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi nici transferul dreptului de proprietate.

În acest fel, o importantă formă de rezistență la expropriere a proprietarilor a fost anihilată. Nu era însă suficient pentru RMGC, pentru că proiectul de la Roșia Montană nu avea statutul de proiect de utilitate publică de interes național. Problema a fost însă „rezolvată” de Victor Ponta.

Astfel, prin proiectul de lege recent aprobat de Guvern și trimis Parlamentului, exploatarea minieră de la Roșia Montană a fost declarată „lucrare de utilitate publică şi de interes public naţional deosebit”. Ceea ce înseamnă liber la exproprieri în mare viteză, fără nici un drept de opoziție și contra unor despăgubiri stabilite discreționar de compania concesionară. Mai mult, cei de la RMGC capătă statut de reprezentant al expropriatorului de drept – statul român.

„Procedura şi obligaţiile prevăzute în sarcina expropriatorului de Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi îndeplinite de către titularul licenţei de exploatare, în calitate de reprezentant desemnat al expropriatorului. Plata despăgubirilor către proprietari se va face de către reprezentantul desemnat al expropriatorului, din bugetul propriu”, se stipulează în proiectul de lege.

Coabitare împotriva dreptului de proprietate. Probată cel mai bine de o declarație din iulie a lui Victor Ponta: "Când e vorba despre lucruri care ţin de preşedinte şi de prim-ministru, nu am niciun fel de reţinere sau de orgoliu care să mă oprească să pun mâna pe telefon şi să-l sun pe preşedinte. De altfel, cred că şi zilele următoare o să vorbim, o să-l rog de promulgarea unor legi adoptate de Parlament şi de care depinde...dau un singur exemplu: am mai rămas cu vreo 20 de proprietari încăpăţânaţi care nu vor să ne cedeze dreptul de a instala conducta de gaze între România şi Moldova. Am modificat legea, a fost adoptată de Parlament şi trebuie să o promulge preşedintele, să putem să-i expropriem."

Alianța etatist-corporatistă funcționează și la americani

In SUA se conserva inca dreptul de proprietate privata asupra subsolului, iar proprietarii de terenuri au inca libertatea de a decide in privinta utilizarii acestora si de a beneficia financiar de pe urma eventualei lor exploatari. Insa lupta globala tot mai apriga pentru noi resurse de energie si combustibil risca sa submineze treptat, pana la eventuala disparitie, aceasta realitate institutionala americana, sub masca promovarii si protejarii „interesului public".

Nu vorbim inca despre expropriere pur si simplu, ci deocamdata doar despre puterea autoritatilor de a ii obliga pe proprietari sa accepte, impotriva vointei lor, instalarea de unitati de exploatare minerala pe terenurile proprii. Mai mult, in unele astfel de cazuri, refuzul proprietarilor de a-si da acceptul pentru exploatarea resurselor minerale localizate in subsolul terenurilor lor nu doar ca ramane fara rezultat (proiectele merg inainte, peste capul lor), ci, inca si mai revoltator, proprietarii isi pierd si dreptul de a incasa redevente de la companiile care le exploateaza proprietatile.

Reuters prezinta povestea unei familii din Arlington, Texas, proprietara asupra unui teren bogat in gaze naturale. Cuplul a primit o propunere de concesionare a terenului din partea companiei Chesapeake Energy Corp, care, daca ar fi fost acceptata, ar fi insemnat pentru familie venituri lunare de mii de dolari din redevente. Cu toate acestea, cei doi soti au decis in cele din urma sa refuze propunerea, ambii fiind din principiu impotriva exploatarilor prin fracturare hidraulica in zonele urbane.

Insa cei de la Chesapeake nu au renuntat si au reusit sa obtina de la o agentie de stat din Texas o decizie executorie in urma careia nu doar ca au capatat dreptul de a fora dupa gaze pe proprietatea familiei respective impotriva vointei acesteia, ci si de a o face pe gratis, fara sa le mai plateasca sotilor nici un fel de redevente.

Intr-o situatie asemanatoare s-a trezit un proprietar de teren din Ohio, care, potrivit The Huffington Post, a fost obligat sa accepte sonde de petrol si gaze pe proprietatea sa in pofida opozitiei sale, pe care si-a motivat-o cu argumente religioase, spunand ca parte din credinta sa catolica este imperativul de protectie si conservare a naturii de catre om, ca pastrator si ingrijitor al Creatiei divine.

Asta pentru ca in mai multe state americane sunt in vigoare legi si reglementari care permit asa-numita comasare fortata a terenurilor bogate in resurse minerale exploatabile de catre companiile concesionare. Mai precis, daca firmele de exploatare reusesc sa demonstreze autoritatilor statului (si cel mai adesea reusesc) ca au capatat acces, prin concesiune voluntara, la un numar suficient de mare de terenuri alaturate, iar proprietarii care refuza sa concesioneze ameninta, prin refuzul lor, eficienta economica a proiectului de exploatare, atunci statul are puterea de a ii obliga, practic, pe proprietarii „recalcitranti", sa concesioneze, in unele cazuri retragandu-le chiar dreptul de a incasa redevente.

Leave your comments

0
terms and condition.
  • No comments found

CONSUMUL GLOBAL DE ENERGIE

PRODUCTIA GLOBALA DE ENERGIE

Consumul de energie al SUA

Tag Cloud